A fi sau a nu fi suplă
Ca în multe alte țări, etalonul de frumusețe feminină se bazează și în țara noastră, în primul rând, pe suplețe. A avea proporțiile corporale cuprinse în binecunoscutul etalon de 90-60-90 a devenit un deziderat, atât de răspândit, în rândul adolescentelor și al femeilor de aproape toate vârstele. A devenit o „condiție necesară, dar nu suficientă” pentru ca ele „să se simtă bine în pielea lor”, oricâte sacrificii ar presupune asta (regimuri drastice de slăbire; cheltuieli pe produse de slăbit și detoxifiere mai mult sau mai puțin sănătoase; sport în exces; stil de viață foarte restrictiv etc). Menționez că îmi plac persoanele care au anumite trăsături de caracter, iar faptul că ele sunt sau nu suple nu constituie, nicidecum, o condiție care să mă influențeze în vreun fel, în a le place sau nu.
Presiunea socială, în ceea ce privește dimensiunile corporale definite de acest etalon, este indirectă, dar, semnificativă. Și este interiorizată, fără a se dori, inițial, acest lucru. În aproape orice reclamă difuzată la TV, apar persoane suple, ireal de fericite, vesele și bine dispuse, în orice fel de situație. Exemplele sunt nenumărate, de la situația apariției petelor de mâncare de pe haine la cele legate de apariția unor afecțiuni medicale rezolvabile ușor, folosind produsul X. De asemenea, aproape, orice film, videoclip sau emisiune include, în prim plan, prezența persoanelor suple, care mai sunt, în plus: frumoase, competente, generoase etc. Se creează, astfel, acel efect de halou, care este mecanismul psihologic de a îmbogăți, cumva, cu o serie de calități, o persoană pe baza unei singure trăsături sau calități. Iată, astfel, cum, indirect, suplețea promovată vine la pachet cu o serie de alte calități dezirabile social.
Mă voi referi, în aceste rânduri, la suplețe, doar în cazul femeilor. Și nu mă voi referi la persoanele suple care, din fericire, sunt astfel, fără a face eforturi prea mari, sau făcând sport, dar nu în mod excesiv. În multe magazine ce comercializează haine pentru femei, nu se găsesc mărimi mari. Ca și cum femeile ce nu se încadrează în dimensiunile date de mărimile comercializate nu ar avea dreptul să își mai cumpere haine noi. Odată, o doamnă între două vârste, frumoasă și foarte cochetă îmi spunea, cu multă tristețe, că, de câțiva ani, de când se îngrășase zece kg, nereușind să slăbească, de nenumărate ori, intrase în multe magazine, pentru a-și completa garderoba și nu găsise nici un articol având mărimea pe care o purta (48), căci toate se opreau la mărimi mai mici. Se simțea în afara oricăror standarde estetice și cumva depășită de vremurile actuale.
Am întâlnit tinere, adolescente și femei mature care sufereau, enorm, că nu reușesc să slăbească și să ajungă la dimensiunile etalon și care erau la un pas de a intra în depresie, sau sufereau de aceasta. E adevărat că depresia apare datorită mai multor factori, însă presiunea socială de a fi suplă este interiorizată și constituie un factor major în declanșarea acesteia.
Martin Seligman, un celebru psiholog, profesor universitar de psihologie, scriitor și președintele “Asociației Americane de Psihologie” (cea mai largă organizație americană a psihologilor ce include și oameni de știință, profesori, clinicieni, consultanți și studenți), în urma studiului cercetărilor efectuate în domeniu și a vastei sale experiențe profesionale, a indicat faptul că regimurile drastice de slăbire au două posibile deznodăminte, pentru femeile ce le practică și anume: ori, femeile vor reveni, în proporție de 95% dintre ele, la greutatea de dinainte de a începe regimul, ceea ce le adâncește sentimentul de eșec, aspect ce este foarte deprimant, (numit și „efectul Yo-Yo”, adică acumularea kilogramelor pierdute, chiar peste greutatea de dinaintea începerii regimului); ori vor deveni „anorexice ambulante”, ce vor suferi de unul dintre principalele efecte secundare ale flămânzirii, anume depresia.
În toate țările în care există idealul supleții, rata depresiei și numărul de tulburări alimentare sunt mai mari în rândul femeilor, comparativ cu cele ale bărbaților, iar în țările în care nu există acest ideal, femeile ce suferă de depresie nu sunt mai numeroase decât bărbații, iar tulburările alimentare nu apar (Seligman, 2013).
Îmi imaginez monologul unei femei care dorește să înceapă un regim de slăbire și care cunoaște riscul ridicat al apariției depresiei. Acesta s-ar putea derula în jurul a două întrebări majore:
– „Să aleg să fiu suplă, dar să mă tratez de depresie, sau să încerc să mă bucur de viață, nefiind atât de suplă?” (dat fiind faptul că, suferind de depresie, persoana nu se poate bucura de viață, chiar dacă ar fi suplă și admirată de ceilalți, pentru suplețea sa);
– „Ar fi, totuși, posibil, să mă bucur de viață, chiar dacă nu sunt slabă, așa cum se poartă în prezent?”
Consider că orice persoană sănătoasă se poate bucura, în mod autentic, de toate cele ce-i oferă viața, dacă dorește asta și dacă dă curs unor acțiuni specifice, chiar dacă greutatea și dimensunile corporale nu sunt conform standardelor actuale de frumusețe. Ignorarea standardelor respective, atât de restrictive este un prim pas. La urma urmei, starea de bine depinde de multe alte aspecte, nu doar de suplețea atât de intens promovată…
Bibliografie:
Seligman, M. (2013). “Ce putem și ce nu putem schimba”, Editura Humanitas, București
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.