Asumarea. Necesitate, sau alegere?
A fi o persoană matură emoțional presupune, printre altele, asumarea responsabilității propriilor opinii, alegeri și comportamente. Cu atât mai mult, cu cât ar putea există temerea sau chiar convingerea că acestea ar putea să nu fie pe placul celorlalți sau ar fi atât de diferite de cele ale celorlalți, că ar stârni opoziție sau, chiar, ironie. Cu toții ne dorim să fim plăcuți, acceptați și valorizați de către persoanele care sunt importante pentru noi și de către grupurile de prieteni și colegi din care facem parte. Astfel că, uneori, când avem opinii diferite sau când greșim, putem avea tendința să nu ne asumăm responsabilitatea propriilor comportamente și să dăm vina pe oricine altcineva sau altceva. Este mai simplu astfel, căci ieșim din acea situație fără prea multă bătaie de cap și ne asigurăm că nu scădem în ochii celorlalți. Însă, dezavantajul acestei alegeri este acela că, tocmai pentru că nu ne-am confruntat cu rezultatele alegerilor sau comportamentelor noastre în acele situații, ne-am lipsit de prilejul de a învăța din ele. Căci, a învăța din propriile greșeli este o oportunitate foarte bună de dezvoltare personală.
A cunoaște relația cauză-efect a unei situații și a felului cum am contribuit noi la apariția efectului respectiv se poate petrece de la sine, prin observare, sau ca urmare a spuselor celorlalți. Ideea este să recunoaștem implicarea noastră, chiar dacă aceasta a dus la rezultate nefavorabile nouă sau celorlalți. A ne asuma partea noastră de responsabilitate pentru rezultatele respective este alegerea noastră care urmează conștientizării respective și ține de intenția noastră de a fi, cu adevărat, autentici.
Recent, am fost implicată într-o situație neplăcută. Mergeam prin holul unui hipermarket din București, când am fost lovită, în spate, de partea din față a unei biciclete, respectiv de o mică vitrină din sticlă ce conținea diverse produse alimentare oferite spre vânzare. O tânără conducea această bicicletă. Am reacționat la lovitură, întrebând-o pe tânără de ce nu a frânat, la timp, sau nu a claxonat, iar tânăra a început să țipe, spunând că ea nu are absolut nicio vină, că bicicleta nu are frâne și că nici claxonul nu funcționa, uneori. A tot repetat aceste lucruri, insistând că ea nu avea nicio vină, fără ca, măcar, dintr-o minimă complezență, să-și ceară scuze. Am întrebat-o din ce motiv nu-și asumă responsabilitatea greșelii sale, căci tuturor ni se întâmplă să greșim și astfel putem înțelege când alte persoane greșesc și că înțeleg că nu a făcut-o intenționat. Ea a tot continuat să repete, într-una, că nu este vinovată, cu nimic și a pornit mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, evitand să-și asume responsabilitatea.
Când nu ne asumăm partea noastră de responsabilitate, într-o situație, putem da vina pe ceilalți, sau pe imprevizibilul situației, sau pe dificultatea acțiunii pe care o facem sau pe o serie de alți factori externi propriului nostru comportament. Însă, de câteva ori, suntem surprinși că anumite tipuri de situații nefavorabile, în care am acționat într-un anumit fel, se repetă și ne întrebăm de ce? Consider că răspunsul ar fi să începem să ne asumăm responsabilitatea în ce privește felul cum am acționat în acele situații, lucru pe care în situațiile respective trecute nu l-am făcut și să învățam din acestea. Ca și cum am tot da un test, până am reuși să-l trecem, cu brio. Ne-am creiona, astfel, modele mature de comportamente în situațiile în care rezultatele nu ne sunt favorabile. În fond, cu ce ne ajută să nu recunoaștem că am greșit? Căci obiceiul de a da vina pe altcineva sau altceva reflectă teama de consecințe și caracterizează imaturitatea specifică unui copil sau adolescent temător…
Consider că asumarea responsabilității se produce în două mari domenii ale vieții noastre, respectiv:
- În cel legat de propria persoană: acțiunile efectuate pentru îndeplinirea cerințelor propriilor roluri (de exemplu: angajat, fiu/fiică, părinte, frate/soră, coleg, vecin, cetățean etc.); alegerile și comportamentele în ceea ce privește propria persoană (gradul de sănătate, petrecerea timpului liber, alegerile noastre relaționale etc.) și respectarea sistemului personal de valori (bun simț, sinceritate, corectitudine, generozitate, deschidere, succes, modestie, cultură etc.).
- În cel legat de mediul social în care trăim: respectarea celorlalte persoane; acordarea de sprijin celorlalți, la nevoie; implicarea în acțiuni corecte, legale și cu motivație pro-socială, cum ar fi: proiecte sociale, caritabile, de protejare a mediului, de ajutorare a animalelor etc.
Astfel, nu este suficient să ne asumăm partea noastră de responsabilitate numai într-unul dintre aceste domenii, ci, simultan, în ambele.
Asumarea responsabilității, deși pare, inițial, un aspect ce ne poate trimite cu gândul la un deznodământ nefavorabil nouă și/sau celorlalți și implicit la expunerea unei slăbiciuni, aceasta este, de fapt, apanajul curajului și al maturizării noastre.
Deși, în anumite contexte, pare puțin mai dificil de aplicat, asumarea responsabilității se educă și odată ce este practicată, devine, în timp, o normalitate, a cărei practică ne face să ne simțim mândri de noi înșine…
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.