Autodezvăluirea, dovadă de curaj…
”Sinceritatea este forma cea mai îndrăzneaţă a curajului.” (William Somerset Maugham)
Dintotdeauna, am considerat că autodezvăluirea unei persoane este o dovadă de curaj, pentru că presupune asumarea riscului de a dezvălui unei alte persoane informații despre sine: gânduri, emoții, sentimente, opinii, aspirații, calități, vulnerabilități, lucruri favorabile sau nefavorabile legate de propria persoană, succese sau eșecuri personale etc. Iar toate cele dezvăluite ar putea fi folosite, într-un anumit context, în sens pozitiv sau negativ, împotriva persoanei care se autodezvăluie. Cu cât gradul de apropiere dintre persoanele implicate într-o relație este mai mare, cu atât autodezvăluirea se cere, cumva, să fie reciprocă și cât mai profundă.
Consider ca este de la sine înțeles ca persoana care ascultă autodezvăluirea cuiva să o primească cu respect, empatie și grijă și să păstreze confidențialitatea celor auzite, dacă nu i se solicită altfel. În acest caz, sunt șanse bune ca actul autodezvăluirii să aibă ca rezultat creșterea încrederii reciproce între persoanele care fac asta și implicit dezvoltarea relației dintre ele, în plan calitativ.
Un alt rezultat important al autodezvăluirii ar fi acela că ambii parteneri de relație pot beneficia de suport social, material și/sau emoțional potrivit, în urma unor evenimente tensionante, stresante sau dureroase intervenite, dat fiind faptul că, prin actul autodezvăluirii, persoanele au împărtășit o serie de lucruri personale care pot fi folosite și constructiv, în depășirea acelor evenimente, fiind de un real folos și în procesul de învățare.
În relația interumană, prin actul autodezvăluirii un alt rezultat care poate apărea este creșterea satisfacției reciproce a persoanelor respective, premisă a stării de fericire. În fond, omul este o fință socială și are nevoie să împărtășească, cu ceilalți, o serie de lucruri…
Autodezvăluirea reciprocă, în cadrul familiei sau în relațiile intime, de cuplu, este ceva de la sine înțeles. În relațiile de cuplu, aceasta conduce la o mai mare intimitate și satisfacție reciprocă. Îi poate detensiona pe parteneri, liniști sau încuraja, fiind un instrument valoros și constructiv de feedback. Dar, poate deveni și un cadru de exploatare a vulnerabilităților, în anumite condiții (competitivitate în relații, conflicte etc.).
Autodezvăluirea, în cadrul unui proces psihoterapeutic sau de dezvoltare personală, este o necesitate care stă la baza procesului și conduce la obținerea de rezultate evidente în planul autocunoașterii și al motivațiilor necesare unor potențiale schimbări benefice.
Cât despre autodezvăluirea cuiva în fața persoanelor mai puțin cunoscute, aceasta este o provocare, iar riscurile persoanei de a fi judecată, ironizată și poate chiar ridiculizată este bine să fie luate în calcul și asumate. Poate fi o dovadă de curaj, într-adevăr, ca o persoană să ignore aceste posibile consecințe, pentru a-și dovedi sie și/sau celorlalți că este suficient de încrezătoare în sine și de puternică în a-și asuma aceste potențiale consecințe.
Cred că persoana care se autodezvăluie este deschizătoare de drumuri, în direcția inițierii și dezvoltării relațiilor umane. Spun asta, pentru că dacă nu este înțeleasă, sau dacă persoana în fața căreia face asta nu este animată de bune intenții, cresc șansele să apară ulterior conduitele negative menționate mai sus. Dar, persoana care se autodezvăluie pune puțin preț, sau deloc, pe ironia sau judecata celorlalți, căci intuiește că oamenii au, uneori, tendința să fie suspicioși față de ceea ce nu le este familiar, față de ceea ce nu înțeleg prea bine, sau față de opiniile, atitudinile și valorile diferite de ale lor. Totodată, persoana respectivă intuiește că este posibil și să piardă o parte a respectului unor persoane, dezvăluindu-și părți vulnerabile ale personalității și comportamentelor sale. Dar, o face, totuși, gândindu-se că nimeni nu este perfect și că toți avem, deopotrivă, calități, defecte, puncte tari și vulnerabilități, inclusiv persoanele ce ascultă autodezvăluirea sa.
Cert este că autodezvăluirea cere, cumva, indirect, o reciprocitate. Dacă aceasta nu se petrece, relația în care doar o persoană se autodezvăluie profund și cealaltă o face, într-o manieră superficială, sau nu o face, ar putea fi afectată, în termeni de încredere, ceea ce stă la baza unei relații profunde…
La baza atitudinilor de critică sau judecată nefavorabilă, stă tendința sistemului psihic uman de a nu tolera ambiguitatea, necunoscutul și ceea ce nu își poate explica, tendință ce are ca sursă teama ancestrală de necunoscut ce punea în pericol supraviețuirea noastră, ca specie. Spre exemplu, conservatorismul dus la extrem, manifestat de unele persoane, poate fi și o expresie a aceleiași intoleranțe la ambiguitate și necunoscut, cosmetizată, în timp, de adaptarea la civilizație. Dar, evoluția omenirii a adus cu sine și o serie de atitudini și comportamente care, exersate zi de zi, îmbogățesc ființa umană și relațiile dintre semeni, precum: empatia, compasiunea, sprijinul reciproc, acceptarea celuilalt, toleranța și flexibilitatea. Iar, în acest context, critica, dacă nu este una constructivă, pe termen lung, pare ceva rupt din contextul evoluției omenirii.
Relațiile influențează persoanele și acestea, la rândul lor, influențează natura relațiilor dintre ele. În acest sens, abilitatea și maniera de autodezvăluire a unuia dintre cei doi indivizi influențează abilitatea celuilalt de a o face, dezvoltând-o sau inhibând-o. De exemplu, unele persoane se simt oarecum, inhibate să mai relateze lucruri personale, imediat după ce s-a încheiat autodezvăluirea altei persoane. Din diverse motive: că nu ar fi în aceeași notă cu ceea ce a relatat celălalt (în sens pozitiv sau negativ), sau că ceea ce ar avea de spus nu ar fi atât de spectaculos sau interesant, comparativ cu relatarea celuilalt, sau, că prin relatarea sa, celălalt a menționat sau a accentuat niște aspecte care nu sunt compatibile cu valorile sau principiile celui care ascultă.
Contrar sentimentului de prudență de a ne autodezvalui numai în fața persoanelor cunoscute, în care avem încredere, sunt acele situații în care două persoane necunoscute călătoresc un timp, alături și acestea își inspiră atât de multă încredere, încât înving prudența și se autodezvăluie reciproc. Timpul, parcă se oprește-n loc, persoanele respective simțindu-se înțelese, acceptate, valorizate… După care, se despart, nu se mai revăd, poate, niciodată, dar își amintesc, cu multă plăcere, de acea atmosferă spontană de intimitate, în care s-au autodezvăluit cu încredere, și-au împărtășit lucruri semnificative pentru ei și s-au simțit foarte bine…
Ținând cont, sau nu, de așa zisele reguli scrise sau nescrise, autodezvăluirea presupune, din partea persoanei care o face, o doză de curaj, deschidere către ceilalți și către experiențele vieții, încredere în sine, în oameni și inițiativă în sensul satisfacerii nevoilor umane de comunicare și împărtășire și a dezvoltării relațiilor între oameni…
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.