Bine versus rău
”Nu cunosc alt semn al superiorității, decât bunătatea” (Beethoven)
O mare parte din discuțiile cotidiene între oameni includ următorul raport de cauzalitate: „răul este mai puternic și mai răspândit decât binele” , așa că „nu avem ce să mai facem, asta este”… Totuși, nu știm sigur că prima afirmație este adevărată, iar pasivitatea la care ne-ar predispune cea de-a doua nu mi se pare a fi o strategie de viață care să ne ajute să trăim împăcați. Oricum, prima afirmație nu o induce, logic, pe-a doua. Așadar, am avea ce să facem, dând curs binelui, în toate formele sale de manifestare, pe care le putem folosi.
În general, înțelegem binele ca fiind valoarea pe care o atribuim unei intenții, atitudini sau acțiuni care are o influență favorabilă, benefică, asupra unei persoane, grup sau comunități, iar răul ca fiind opusul acestei valori. Subiectivismul binelui cuiva, măsură a diversității umane, nu deranjează, cu condiția ca binele respectiv să nu fie obținut cu prețul răului altcuiva. Punem semnul egal între bine și valori sociale precum: empatie, sinceritate, generozitate, ajutorarea și înțelegerea celorlalți, încredere în ceilalți, responsabilitate, altruism etc. Punem semnul egal între rău și: agresivitate, violență, lașitate, lipsă de sinceritate, egoism, minciună, nepăsare etc.
O vorbă din popor spune că „este mai ușor să faci rău, mai greu e, însă, să faci bine”… De multe ori, așa este, căci, a face bine presupune existența unei convingeri a superiorității binelui, însoțită de depunerea de eforturi în direcția acestuia. Plus: perseverență, determinare, lipsa descurajării, expunerea la un oarecare disconfort etc.
Mai mult decât atât, paradoxal, binele făcut nu este, întotdeauna, apreciat la adevărata lui valoare. Cu toate acestea, consider că a ne implica și depune eforturi în a face bine este o trăsătură care înnobilează ființa umană, prin faptul că motivația de a face bine nu ar trebui să fie cea de a obține ceva în schimb, inclusiv aprecierea persoanei căreia îi facem bine …
De mult timp, observ că, în ciuda dorințelor de bine de care sunt animate multe persoane, acestea aduc în dialogurile lor, cu precădere, întâmplări negative cu urmări rele, atitudini și comportamente negative ale celorlalți, acte violente, accidente, atentate, boli și nedreptăți întâmplate lor sau altora. Dar, nu menționează, decât rapid, în treacăt, sau chiar deloc, lucruri bune sau frumoase care li s-au întâmplat, sau de care au auzit că s-au petrecut altora. Pare, astfel, că manifestările răului sunt mult mai numeroase și/sau având efecte mult mai puternice, decât cele ale manifestărilor binelui.
O posibilă explicație a faptului că manifestările răului apar, foarte des, în conversațiile oamenilor, ar fi aceea că, zilnic, aceștia ascultă la radio sau vizionează programe televizate de știri și emisiuni ce prezintă manifestări ale răului, în special ale violenței. Oamenii dau curs nevoilor lor de comunicare și socializare și luând în discuție tot felul de lucruri, inclusiv pe cele rele își exprimă dezaprobarea, oprobiul pentru răul de care vorbesc. Astfel, prin actul comunicării cu ceilalți, apar efecte catarhice, de descărcare a emoțiilor negative resimțite în urma expunerii lor la manifestările răului și de validare reciprocă a acestor emoții. Dar, concluzionează că, “oricum, răul stă la baza societății actuale”…
Dar, oamenii se focalizează pe evenimentele negative, agresive și violente prezentate în mass media, fără să fie la curent și cu o serie de lucruri bune și frumoase care se petrec zi de zi, dar, care sunt difuzate mai puțin. De ce o mai largă difuzare a lucrurilor negative și grave? Cred că datorită faptului că rezultatele și implicațiile răului prezentat necesită mobilizarea rapidă, luarea de măsuri urgente și efectuarea de acțiuni reparatorii, salvatoare sau care să contracareze unele urmări grave, odată ce informațiile au fost prezentate.
În cartea sa, “Cei mai buni îngeri ai naturii noastre: De ce violența a scăzut” (2011), profesorul de psihologie la Universitatea Harvard, Steven Pinker, susține că, deși oamenii tind să creadă că violența a crescut în lume, în ultimii zeci de ani, de fapt, a scăzut semnificativ numărul crimelor, a violurilor, a actelor de violență față de copii, femei și animale și războaiele interstatale, aspecte pe care le susține cu o serie de studii statistice efectuate de-a lungul istoriei ultimilor zeci de ani. El afirmă că „azi, poate, trăim cea mai pașnică eră în istoria existenței speciei noastre”. Așa cum titlul cărții sale sugerează, patru atitudini caracterizează omenirea, ducând la scăderea violenței în lume, respectiv: autocontrolul, empatia, echitatea și înțelegerea. Aceste atitudini (menționate, demult și de Abraham Lincoln într-unul din discursurile sale) se manifestă, din ce în ce mai mult, în epoca noastră, comparativ cu atitudinile pline de violență din prima jumătate a secolului trecut. Acest lucru încurajator susține speranțele noastre în puterea de manifestare a binelui, în detrimentul manifestării răului, parcă, omniprezent, în lume…
Tendința oamenilor de a observa, memora, crede și povesti celorlalți, mai mult, lucrurile negative, decât pe cele pozitive, benefice și frumoase are ca sursă preocuparea noastră ancestrală pentru siguranță, protecție și acoperirea nevoilor de bază ce asigură supraviețuirea și adaptarea speciei. Suntem mai atenți la pericole și rele, pentru a învăța să le contracarăm, să luptăm cu acestea, să le prevedem, să le evităm, cu scopul de a supraviețui și a ne conserva viața, sănătatea și resursele. Totodată, ne simțim mai bine când credem că deținem controlul asupra propriei vieți, căci nu tolerăm necunoscutul și ambiguitatea (mecanisme psihologice de apărare a psihicului uman). Frica de a pierde ce avem este un factor important în concentrarea noastră către evenimentele negative și ne absoarbe atât de mult, că parcă nu mai avem dispoziția pentru a observa și lucrurile bune. Organismul, parcă, își economisește resursele sale energetice, mobilizându-le, eficient, în situații de pericol.
Într-un vast articol, care a reunit o serie de cercetări de-a lungul a zeci de ani, legate de tema manifestării binelui și a răului în diverse forme și situații, articol denumit „Răul este mai puternic decât binele”, Baumesister și alții (2001) au menționat rezultatele acestor cercetări legate de efectele manifestării răului (în termeni de emoții negative, precum: tristețe, frică, supărare, îngrijorare etc.) prin comparație cu cele ale binelui (în termeni de emoții pozitive, precum: bucurie, satisfacție, împlinire, optimism etc.). Redau, în continuare, o mică parte a rezultatelor acestora pe care le consider a fi foarte semnificative prin faptul că, deși cercetările sunt efectuate cu mulți ani în urmă, rezultatele acestora sunt, încă, atât de actuale în societate și că oferă o explicație a faptului că oamenii vorbesc mai mult despre rău, decât despre bine:
- Evenimentele nefericite, precum traumele, au produs mult mai multe efecte puternice și durabile în timp decât au făcut-o experiențele fericite (Brickman și alții, 1978). Suferința și celelelate emoții negative resimțite au depășit, în intensitate, emoțiile pozitive resimțite în urma evenimentelor fericite. Cu alte cuvinte, avem tendința să lăsăm ca efectele răului să umbrească efectele binelui și nu invers…
- Oamenii s-au obișnuit cu rezultatul unui eveniment pozitiv, bun, apărut în viața lor, iar după scurt timp de la apariția acestuia, au revenit la același nivel de fericire ca înainte de apariția evenimentului (Taylor, 1983). Cu alte cuvinte, se pare că binele este un aspect cu care ne obișnuim și pe care nu-l mai apreciem atât de mult, pe măsura trecerii timpului, luându-l ca pe ceva dat, care, parcă, ni se cuvine.
- Rezultatele pozitive obținute nu produc același nivel de bucurie ca și nivelul de tristețe resimțită de piederi (Kahneman și Tversky, 1984). Oare, de ce permitem ca o reușită să nu ne producă aceeași intensitate a emoției pozitive precum intensitatea unei emoții negative indusă de o nereușită?
- În relațiile de cuplu, interacțiunile negative au prezis afectarea unui nivel de satisfacție conjugală mai puternic decât au făcut-o interacțiunile pozitive (Gottman și Krokoff, 1989). Totodată, în cadrul relațiilor de cuplu, evenimentele negative sunt de cinci ori mai puternice decât cele pozitive (Gottman, 1994).
- Oamenii au avut tendința să fie mai preocupați să evite feedback-urile nefavorabile, decât să maximizeze feedback-urile bune, favorabile (Tice, 1991).
- Amintirile despre evenimente nefericite în copilărie le-au depășit pe cele fericite (Bless și alții, 1992).
- Deși o persoană a făcut o serie de acțiuni benefice pentru ceilalți, dacă a făcut și o acțiune cu efecte nefavorabile asupra celorlalți, impresia generală asupra sa nu a fost una bună (Skowronski și Carlston, 1991). Impresia generală pe care oamenii au lăsat-o asupra altor persoane a fost influențată, mai mult, de comportamente nefavorabile, rele, decât de cele bune, de o înaltă moralitate sau de abilitățile lor (Martijn și alții, 1992).
- O experiență sexuală reușită nu a produs atât de multă bucurie, împlinire și o stare de bine, precum a produs o alterare a funcționării sexuale și a stării de bine pe care le-a adus o experiență sexuală nefericită (Laumann și alții, 1994).
Se spune că „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Consider că, dacă o persoană nu poate face bine din pură convingere că nu ar merita efortul sau rezultatele, ar fi dorit să nu facă rău altcuiva. Dar nu de teama posibilelor represalii, ci la gândul că acțiunea sa ar perpetua manifestările răului, în lume… A fi buni, a da curs binelui în atitudinile și comportamentele noastre cu semenii, natura și animalele presupun eforturi, uneori, mai mari decât cele legate de alegerea de a rămâne pasivi, sau de a acționa, cu răutate, în situația respectivă. În schimb, satisfacția pe care o resimțim când dăm curs binelui, în toate formele sale de manifestare, recompensează, în cele din urmă, eforturile făcute.
Iar, la întrebarea pe care ne-o punem, retoric: “ce este mai puternic, între bine și rău?”, mă gândesc la o povestioară metaforică cu doi lupi care se tot luptă, în care lupul alb reprezintă exponentul binelui și celălalt negru, exponentul răului. Întrebarea care se punea în poveste era: „care dintre acești lupi va învinge, în final?” Cred, cu tărie, în mesajul povestioarei, acela că va învinge lupul pe care noi vom alege să îl hrănim mai mult…
Bibliografie:
Pinker, S. (2011). The better angels of our nature: Why violence has declined.
Baumeister, R. F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., & Vohs, K. D. (2001). Bad is stronger than good. Review of general psychology, 5(4), 323.
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.