Stresul și oboseala au devenit permanențe în viața multora dintre noi. Indiferent de vârstă sau de ocupație. Stresul în doze normale este un factor ce ne mobilizează. Însă, probleme apar când stresul și oboseala depășesc pragul de efort al fiecăruia dintre noi, aspect subiectiv, de altfel…
Părinții, profesorii, antreprenorii, avocații, personalul medical (care se lovește de boli și suferință în activitatea zilnică) și mulți alții pot suferi, la un moment dat, de oboseală cronică (sindromul epuizării, sau burnout). Mai mult decât atât, conform unor studii recente, generația numită Millenials, formată din persoanele care s-au născut în perioada 1981-1996, respectiv cele cu vârsta între 23-38 ani, care au crescut și s-au educat în era dezvoltării accelerate a tehnologiei, a internetului suferă, mult, de sindromul epuizării. Acesta presupune că în situațiile în care persoana se confruntă cu un nivel crescut de responsabilitate profesională sau socială, care investește mult timp și efort în derularea activităților zilnice, tinzând spre o eficiență sporită și chiar spre perfecțiune poate ajunge, în timp, la o stare de epuizare fizică și/sau psihică. Practic, își depășește propriile limite. Iar, paradoxal, chiar datorită acestei epuizări, persoana obține chiar rezultatul opus celui dorit, adică îi scad performanțele, atât cele profesionale cât și cele sociale. Greșeala pe care o face persoana este că asumă cauzele nereușitei unei eficiențe personale percepută ca fiind insuficientă, drept pentru care se implică și mai mult în activități. Iar cercul vicios se autoîntreține. La asta contribuie și apariția efectului de obișnuire, adică persoana nu mai resimte când acel prea mult a depășit nivelul normal și resursele sale interioare de a face față situației. (Ne întrebăm, retoric „ce sau cât mai e normal în ziua de azi”?)
De ce tindem, uneori, să nu recunoaștem existența acestor limite personale normale, de altfel, ființei umane? Poate, din cauză că ne gândim că asta ar putea diminua aprecierea din partea celorlalți și ar afecta sentimentul valorii personale și stima noastră de sine. Dialogul interior ar fi centrat în jurul întrebării: „cum, adică, să nu fiu eu în stare să duc și asta la bun sfârșit”?
Implicarea în profesie și în alte domenii ale vieții sunt de dorit, fără îndoială. Dar, ce poate duce la o implicare asiduă, peste măsură și peste limitele personale? Dincolo de satisfacerea nevoilor noastre de bază și a unor dorințe normale în societatea modernă (aspecte subiective), consider că stă aspirația crescută către afirmare personală pe plan profesional și/sau social, influențată de o serie de aspecte, precum:
– Derularea scenariului personal de viață în care pot exista așteptări ridicate de satisfacere a dorințelor personale. Satisfacerea de către familia de origine a tuturor dorințelor, în copilărie poate fi punctul zero al tiparului nostru inconștient de a ne seta așteptări ridicate. Iar acestea se cer satisfăcute, ulterior, în viață;
– Dozele ridicate de implicare datorită expunerii la un model de reușită excepțională prin muncă a unei persoane din familia de origine sau din anturajul acesteia. Se produce, în special, datorită învățării prin observarea celorlalți și prin imitația persoanei alese ca model;
– Existența resurselor economice limitate în societate. Și astfel principiul „învingătorul ia totul” devine călăuzitor;
– Manifestării și promovării competiției omniprezente în plan profesional și social în actualul context. Cumva, parcă normalitatea nu mai este un deziderat, ci doar surclasarea acesteia. Cum? Prin depășirea: planurilor, a țintelor, a creșterilor anuale și chiar a limitelor fizice și psihice umane (exemplu: promovarea asiduă a recordurilor sportive și de orice fel);
– Formării unor nevoi și dorințe false, ca urmare a expunerii la reclamele strălucitoare ce apar zilnic pe rețelele sociale și în mass media care promovează produse și servicii de tip must have ce întrețin consumerismul și imaginea persoanelor așa zis fericite, tocmai pentru că folosesc aceste produse și servicii;
– Supracompensării lipsei unor nevoi emoționale (conștientizate sau nu). Căutarea aprecierii, a respectului sau prestigiului social, nevoi ce lipsesc din repertoriul emoțional al persoanei, poate duce la dependența de activitate, ca fiind calea garantată prin care se poate ajunge la satisfacerea nevoilor respective;
– Dorința de a ne dovedi competența, atât celorlalți cât și nouă înșine;
– Evadarea în muncă. O situație familială tensionată, o despărțire încărcată de tristețe, singurătatea resimțită sau lipsa apăsătoare și de lungă durată a unor relații de calitate pot duce la evadarea în muncă, acolo unde senzația de a deține controlul duce la o stare de bine.
Ei bine, unul sau mai multe dintre toate aceste aspecte se suprapun peste personalitatea fiecăruia dintre noi și rezultă motivația de a face tot ce putem pentru a reuși să obținem ceea ce ne propunem.
A ignora semnalele stării de epuizare devine o normalitate, în contextul social care descurajează vulnerabilitatea în orice și în care se manifestă și temeri întreținute de diverse zicale pro muncă sau de exemple în care „nu a fost de bine de cel care și-a luat o vacanță”.
Suntem prinși cu activitățile, atenți la nelipsitele termene limită și credem că avem suficiente resurse fizice și psihice să obținem ceea ce ne-am propus. Și chiar avem, până la un anumit punct. După care, apar probleme, precum: afecțiunile legate de sănătate, oboseala cronică, stresul, insomnia, anxietatea, depresia și alte tulburări care sunt mai greu de gestionat decât a diminua, la timp, acea doză de implicare care ne depășește limitele.
Să fim atenți la noi înșine!
Să avem curajul de a recunoaște când e timpul să diminuăm ritmul care ne forțează limitele, să ne reevaluăm prioritățile, să învățăm să spunem NU! atunci cand simțim că nu mai putem și să trasăm granițe personale clare!
Toate astea nu ar reprezenta sfârșitul lumii și nici nu ne-ar creea probleme, ci, dimpotrivă, ne-ar salva de viitoare probleme…
Cristina Mandreș
Psiholog
Sursă imagine: www.pixabay.com
