„Minciunile albe”, un rău „necesar”?
„Nu sunt supărat pentru că m-ai mințit. Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede” (Friedrich Nietzsche)
Așa numitele minciuni albe sunt acele neadevăruri mici și inofensive pe care oamenii le folosesc în comunicarea dintre ei, din diverse motive: pentru a fi politicoși, pentru a-i încuraja pe ceilalți, pentru a-i susține emoțional, profesional sau legat de alte aspecte, pentru că nu au suficient curaj să spună adevărul sau pentru simplul fapt că ei consideră că nu ar fi potrivită exprimarea opiniilor lor sincere, în acele momente. Consider că aceste minciuni albe nu sunt, totuși, utile, oricare ar fi motivația ce stă la baza lor, căci întăresc, indirect, unele atitudini și comportamente mai puțin inspirate ale celor care solicită părerile și afecteză, mai devreme sau mai târziu, relațiile.
În plus, este foarte posibil ca persoanele care le folosesc să dezvolte, fără să-și dea seama, obișnuința de a minți, căci, știm că obișnuința devine, în timp, o a doua noastră natură. Ulterior, când își dau seama de asta, va fi mai dificil (dar nu imposibil) să se dezobișnuiască, mai ales dacă fac parte din același mediu, au aceeași colegi și prieteni etc. Căci, ceilalți ar observa, imediat, schimbarea lor și nu ar înțelege care este, de fapt, adevărul opiniilor lor contrare.
Iată câteva exemple:
O colegă și-a tuns părul, cam, prea scurt și consideră că noua ei tunsoare nu îi vine bine. Te întreabă cum ți se pare, nu-ți place, dar nu vrei să îi strici, în plus, starea de spirit, așa că îi spui o mică minciună albă, asigurând-o că îi stă bine astfel.
Un coleg primește în dar, un lucru și nu este prea încântat de acesta, dar îl folosește. Ți-l arată și te întreabă ce crezi despre acesta și deși nu ți se pare că ar fi prea frumos sau util, îi spui, totuși, că este.
Sau, un prieten își cumpără un lucru scump, de care este încântat, pe care nu-l mai poate returna, de care crezi că nu ar fi avut nevoie, că nu i se potrivește și te întreabă ce părere ai. Desigur, nici nu-ți manifești vreun fals entuziasm, față de alegerea sa, dar, din delicatețe și pentru că nu vrei să-i strici bucuria, nici nu îi spui că nu a fost o idee bună să și-l cumpere. Astfel, prietenul rămâne cu impresia că a făcut o alegere bună.
Ei bine, astfel de cazuri, cu care ne întâlnim, des, în relațiile noastre, sugerează câteva aspecte importante. În situațiile exemplificate, nu ar mai fi nimic de făcut care să schimbe lucrurile, deci, orice am spune, nu ar avea vreun rezultat imediat, așa că, decidem ca, măcar să avem grijă de starea emoțională a persoanelor respective fiind nesinceri cu ei, scopul nostru fiind unul nobil. Le validăm acțiunile cu rezultatele respective mai puțin favorabile lor și pe de o parte le facem un bine (temporar), încurajându-i să se bucure de noile schimbări sau lucruri. Dar, pe de altă parte, neacordându-le o opinie sinceră și pertinentă, nu contribuim la schimbarea sau îmbunătățirea unor tendințe comportamentale ale lor, care i-a determinat să facă alegerile respective, mai puțin inspirate. Iată câteva posibile tendințe: impulsivitatea, graba de a face alegeri fără a analiza mai profund situația, atenția scăzută la detalii importante, demonstrativitatea, dorința de a fi în centrul atenției celorlalți dând curs noutății (uneori, costisitoare), nevoia de schimbare exterioară care să înlocuiască unele schimbări interioare ce ar fi de dorit, dar greu de făcut, evitarea confruntării cu unele aspecte personale etc.
Însă, dacă un coleg de serviciu te întreabă ce părere ai despre o lucrare de-a sa, pe care, încă, nu a predat-o, lucrare care nu ți se pare a fi bine realizată și alegi să îi comunici că este bine ceea ce a lucrat? Dacă ar mai fi timp pană la data de predare a acelei lucrării, colegului i-ar prinde foarte bine, părerea ta sinceră despre felul în care a realizat acea lucrare, ca el să poată avea suficient timp să facă modificări.
Este adevărat că nu este treaba noastră să ne oferim părerea, dacă nu ni se cere, dar, dacă da, de ce să nu ne-o exprimăm? Dacă o facem într-o manieră politicoasă, respectoasă, fără a face generalizări la diverse aspecte, trăsături și comportamente, sau etichetări ale persoanei, aceasta ar avea, cu siguranță, un rol constructiv pentru persoanele față de care facem asta. Mai ales, în relațiile noastre cu membrii familiei noastre, cu partenerii de cuplu, cu copiii etc.
Ce ne poate opri să spunem lucrurilor pe nume, așa cum credem de cuviință? Ne putem gândi că opinia noastră ar putea determina persoanele care ne-o cer să se supere pe noi, pentru că le-am oferi opinii nefavorabile, bănuind că, poate, am avea ceva împotriva lor. Caz în care, a nu le spune adevărul are legătură, de fapt, cu noi înșine, cu temerile noastre. Poate, nu vrem să afectăm buna noastră înțelegere cu aceste persoane, pentru că le considerăm speciale pentru noi, sau nu avem suficient curaj și/sau diplomația de a exprima și lucruri mai puțin plăcute (deși viața oferă tuturor, deopotrivă, lucruri plăcute și neplăcute) fără să generăm supărare.
Am întâlnit persoane care, deși își exprimau dorința de a li se spune adevărul despre orice lucru legat de persoana lor, dacă primeau opinii nefavorabile, se apărau, aducând nenumărate contraargumente împotriva opiniilor respective și se supărau pe persoanele care le ofereau aceste opinii. De fapt, ele aveau nevoie, mai mult sau mai puțin conștient, ca persoanele să filtreze, cumva, partea nefavorabilă a adevărului, legată de toate aspectele la care făceau referire și să le ofere ceea ce voiau să audă, adică doar partea bună a lucrurilor. Există persoane care manifestă o toleranță redusă la critică, chiar dacă aceasta este constructivă și exprimată politicos…
Consider că, dacă nu putem să le spunem adevărul celor din jur, atunci când le este nefavorabil și apelăm la micile minciuni albe, ce mențin o stare de fapt, este posibil ca cei din jur să se convingă, în timp, că i-am protejat, cumva, de adevărul mai puțin plăcut, având desigur, bune intenții în ceea ce privește starea lor emoțională. Dar, să ne discrediteze, în viitor, opiniile, neputându-se baza pe acestea, sau, chiar, să nu ni le mai ceară. Și să ne spună, așa cum am auzit pe cineva, la un moment dat, adresându-i-se unei persoane, într-un grup: „Nu-ți cer părerea despre ceea ce am spus acum, căci ești atât de delicată și atentă, mereu, că nu-mi poți spune nimic nefavorabil, iar eu am nevoie să știu dacă am, într-adevăr, dreptate”. Astfel, a spune minciuni albe mi se pare o strategie care nu îmbogățește relațiile cu cei din jur, ci le sărăcește, prin neadevăr. Chiar dacă bunele intenții stau la baza acestora.
Cred că a accepta să ne poziționăm în ambele sensuri, diametral opuse, respectiv, în cel de a oferi opinii nefavorabile, dar constructive, celorlalți, atunci când este cazul și în cel de a primi opinii nefavorabile, cu seninătate, gândindu-ne că toți oamenii greșesc, cândva, deci și noi, este o dovadă de maturitate emoțională și un ajutor în evoluția noastră. Așa că, să nu dăm curs minciunilor albe…
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.