Nu, a fi bun nu înseamnă a fi naiv!
Am întâlnit, de mult prea multe ori, exprimarea radicală: “dacă ești bun, ești luat de fraier/prost”. Și din păcate, toți cei care o rosteau, credeau, cu tărie, în cauzalitatea existentă între fapta bună și ulterioara etichetare a lor de ”fraier”/”prost”, chiar de către destinatarii faptei bune sau de către alte persoane care aflau de fapta bună. Exprimarea reflectă un stereotip la care suntem expuși cu toții, inclusiv copiii. Iar copiii îl pot prelua și integra în viziunea lor despre relații și viață, în general. Mai există o vorbă universală și amuzantă, în absurdul ideii de la baza ei, care completează așa zisa cauzalitate a stereotipului de mai sus: ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”…
Personal, nu consider că bunătatea înseamnă prostie, sau slăbiciune, ci dimpotrivă, că bunătatea presupune existența unor calități, precum: generozitate, curaj, încredere în propriile forțe și în viitor, toleranță la frustrare, empatie, acceptare, încredere și deschidere față de semeni.
Uneori, nu avem o dispoziție bună, suntem concentrați pe propriile probleme, îngrijorați sau supărați din diverse motive și nu ne mai punem problema să mai fim de folos celorlalți. Dar, a face un act de bunătate pentru cineva, în ciuda dispoziției mai puțin grozave, este un gest nobil și nimic nu ne poate împiedica să-l facem. A acorda diverse resurse (materiale sau de altă natură, în limitele bugetului fiecăruia), a încuraja, a direcționa corect, a da sugestii bune, a ghida sau a ajuta pe cineva într-o situație și a face diverse acțiuni voluntare sunt doar câteva exemple de a face bine celorlalți.
Cu puțin timp și implicare, binele poate fi făcut și are efecte pozitive asupra dispoziției destinatarilor binelui făcut, dar și asupra celor ce fac binele. Cum? Prin faptul că le crește acestora din urmă: nivelul de bună dispoziție, încrederea în propriile abilități sau competențe, respectul de sine, sentimentul propriei valori și implicit nivelul stimei de sine. Iar toate aceste elemente sunt esențiale în cadrul relațiilor lor sociale, a căror calitate este un bun predictor al nivelului lor de fericire.
Văd în actul repetat al bunătății prezența curajului, deoarece presupune:
– asumarea riscului de a face un act de bunătate fără a primi ceva în schimb, sau a primi, poate, contrariul acestuia;
– asumarea riscului ca expunerea unor vulnerabilități, în contextul autodezvăluirii ce poate fi de folos în a-i încuraja pe ceilalți, în anumite situații, să genereze unele probleme;
– alegerea de a face un bine, opusă alegerii de a rămane pasiv, ce se poate dovedi complexă, incomodă și chiar dificilă;
– asumarea riscului de a fi autentic, adică a avea comportamente în acord cu opiniile, convingerile și sentimentele fără teama de posibile interpretări răutăcioase ce pot afecta imaginea persoanei în fața celorlalți;
Totodată, actul bunătății face referire la încredere în mai multe privințe:
– încrederea în capacitatea replierii, dacă gestul de bunătate este răsplătit opus;
– încrederea de a o lua de la capăt dacă s-a produs, astfel, o pierdere;
– încrederea în persoana destinatară a binelui, în condițiile în care, poate, intuiția șoptește că este riscant sau că nu ar fi cazul;
– încrederea că resursele acordate celorlalți nu afectează, în vreun fel, resursele persoanei ce le oferă;
– încrederea că fapta bună poate ajuta, cumva, persoana destinatară.
Și nu în ultimul rând, acțiunea de a face o faptă bună unei persoane include și o oarecare doză de toleranță la frustrare, pentru că implică asumarea unui grad de discomfort (cum menționam mai sus, a face un bine poate fi, uneori, mai greu decât a rămane pasiv, indiferent) fără vreo garanție că efortul va genera vreo mulțumire autentică sau că va ajuta, pe termen lung, persoana destinatară a binelui, în ciuda intenției lăudabile de ajutor.
Excluzând cazul în care o persoană se comportă cu bunătate țintind un interes de orice fel, sau mizând pe efectul de bumerang al actului de a face bine, consider că bunătatea reflectată în vorbe, atitudine și comportament are ca motivație credința profundă în bunătate, ca și principiu existențial sau valoare personală și nu naivitatea așa cum se consideră, uneori, în mod greșit. Pentru că presupune, încă de la început, asumarea clară a faptului că binele făcut poate să nu fie înțeles sau recunoscut la adevărata valoare, printr-un simplu „mulțumesc”, dar că poate fi util și că merită încercarea. Iar, asumarea exclude așa zisa naivitate.
Motivația persoanei care face fapte bune, în mod repetat, este o motivație intrinsecă, nealterată de lipsa mulțumirii persoanei destinatare a binelui sau augmentată de prezența acesteia. Desigur, asta nu exclude o oarecare dezamăgire temporară resimțită, uneori, când o faptă bună, făcută cu cele mai bune intenții, nu schimbă prea mult starea de fapt a persoanei destinatare sau este ”răsplătită” pe dos. Însă, indiferent de intensitate, dezamăgirea nici nu poate dura și nici nu poate schimba motivația persoanei în actul repetat de a face bine. În schimb, îi conferă noblețe și-i aduce împlinire…
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog