Relația de cuplu și provocările sale interne
”Când drumul duce în sensul contrar, graba este cea care provoacă îndepăratarea” (Seneca)

Relația de cuplu este unul dintre factorii esențiali ai stării de bine și ai fericirii, dacă aduce satisfacție și împlinire ambilor parteneri. Suntem ființe sociale și este o necesitate, pentru noi, să împărtășim persoanelor apropiate nouă: emoțiile, gândurile, aspirațiile, bucuriile, trăirile noastre, să susținem și să fim susținuți emoțional, atunci când simțim cel mai pregnant, această nevoie.
Relația de cuplu este asemenea unui organism viu care, pentru a-și menține vitalitatea, trebuie să comunice, să fie deschis către mediul extern, în care, lucrurile să fie într-o continuă mișcare și transformare… Astfel, odată cu comunicarea și schimburile sale cu mediul extern, relația câștigă în dinamism, fiind, în același timp, supusă și anumitor provocări ce o pot îmbogăți și maturiza sau, dimpotrivă, afecta sau deteriora… Dacă ne grăbim să dăm curs unor impulsuri interioare sau emoții resimțite în urma confruntărilor cu aceste provocări, relația poate deveni tensionată, cu diverse urmări neplăcute. Dacă, însă, le conștientizăm și le analizăm constructiv, acestea își pierd din puterea lor de influență negativă, putând contribui, chiar, la întărirea relației.
Aș face o distincție între aceste provocări, incluzându-le în două categorii: cele externe și cele interne microuniversului relației de cuplu.
Provocările externe relației de cuplu sunt: diverse schimbări ale contextului social, influențele familiilor de proveniență, a prietenilor și colegilor celor doi parteneri și a mass-mediei; stresul resimțit; unele stereotipuri și mituri legate de relațiile de cuplu, precum și apariția anumitor situații dificile în viața celor doi (probleme profesionale, pierderi, boli, accidente și alte evenimente nefericite).
Mă voi referi, în cele ce urmează, la provocările interne, urmând ca într-un alt articol, să le prezint pe cele externe.
Provocările interne relației de cuplu sunt date de: starea de sănătate a celor doi parteneri și procesele cognitive ale celor doi parteneri de relație, precum: percepțiile, atribuirile, asumpțiile, standardele, așteptările, atenția selectivă și credințele sau schemele cognitive referitoare la familie și la relația de cuplu.
Starea de sănătate fizică și psihică este necesară în orice context, ea putând condiționa reușita proiectelor noastre de viață, de orice fel, inclusiv, reușita relației de cuplu.
Prezint, mai jos, procesele cognitive, expresii ale personalităților celor doi parteneri:
Percepțiile legate de celălalt partener de relație sau de modul de a relaționa cu acesta, dacă sunt în acord, duc la o comunicare lină, la înțelegere și acord în ceea ce-și propun să facă cei doi, împreună sau separat, în cadrul relației de cuplu. Dificultăți apar atunci când percepțiile celor doi asupra unui lucru sau situație sunt diferite, iar acest lucru este văzut de cei doi ca fiind ceva ce-i separă. Pot apărea neînțelegeri, sau chiar conflicte. Soluția ar fi să acceptăm că oamenii sunt diferiți și au percepții și opinii diferite, asupra lucrurilor. La urma urmei, diferențele ne arată alte fațete ale lucrurilor, îmbogățindu-ne propriile perspective și experiența de viață.
Așteptările realiste legate de partener și de relația de cuplu mențin buna înțelegere în cuplu, susțin și motivează implicarea în relație a celor doi. Dimpotrivă, așteptările nerealiste pot duce la dezacorduri, dezamăgiri, stări de tristețe proiectate asupra celuilalt partener și asupra relației. Uneori, pășim în relația de cuplu cu așteptări pe care nu le-am putea defini foarte clar nici pentru noi înșine și pe care nu le-am comunicat nici celuilalt, în mod explicit, dar, pe care, continuăm să le avem în forul nostru interior. În situațiile în care aceste așteptări nu ne sunt satisfăcute (ele fiind mai puțin realiste), ne putem supăra, pot apărea unele gânduri negative (“oare am ales bine”?; „înseamnă că nu mă iubește” etc.), ne putem pierde încrederea în partener și putem începe să ne îndoim de trăinicia relației. Manifestarea atitudinii neîncrezătoare îl deranjează pe celălalt și astfel afectează înțelegerea existentă de până atunci.
Atenția selectivă. Din precauție, teamă, neîncredere etc., un partener observă, cu precădere, anumite atitudini și comportamente ale celuilalt partener, în special, pe cele nefavorabile relației, care îi întăresc unele convingeri despre celălalt, dar ignoră sau minimizează alte atitudini și comportamente favorabile relației, care nu-i susțin convingerile respective. Spre exemplu, o persoană observă și reține numai acele dăți când partenerul său de cuplu întârzie, când vine acasă de la serviciu, ignorând toate dățile când acesta ajunge la timp.
Atribuirile sunt concluziile la care ajunge o persoană, în urma unei situații, asupra motivelor ce stau la baza atitudinii sau comportamentului partenerului său, în acea situație. Spre exemplu, partenera de cuplu trage concluzia că partenerul ei nu o mai iubește la fel ca la început, pentru că, în unele zile, după ce acesta se întoarce de la serviciu, comunică cu ea mai puțin decât de obicei și nu îi oferă atenție. Cauzele comunicării slabe pot fi multiple: prezența oboselii, stresul resimțit, presiunea datorită unei situații dificile la serviciu sau îngrijorări datorate unor probleme financiare sau profesionale și nu faptul că el nu și-ar mai iubi partenera.
Asumpțiile sunt ceea ce cred oamenii despre lume și relații, în general. Spre exemplu, dacă o persoană este convinsă că nu este bine să aibă încredere în alte persoane și/sau să fie deschisă, îi poate impune (direct sau indirect) și partenerului său de cuplu această convingere, ceea ce ar putea duce la apariția unor dezacorduri sau tensiuni între ei.
Standardele se referă la ceea ce cred partenerii de cuplu referitor la cum ar trebui oamenii să fie și la felul lor de a se comporta în relații și cum ar trebui să se desfășoare relațiile între oameni. “Ea trebuie să mă susțină, orice aș face, căci sunt soțul ei” este un exemplu des auzit. Însă, unul dintre rolurile partenerului de cuplu este și cel de a-și exprima opiniile sincere în ce privește atitudinea sau comportamentul celuilalt, opinii care pot fi de un real folos la reglarea atitudinii sau comportamentului celuilalt, dacă acestea sunt mai puțin rezonabile și funcționale. Contradicțiile pot fi utile, dacă sunt exprimate calm, în manieră asertivă.
Schemele cognitive de relație sunt acele tipare specifice, oarecum fixe și inflexibile, prin care un individ percepe și trage concluzii, dând curs expectanțelor și făcând atribuiri și asumpții, în diverse situații de viață, în relațiile sale, ghidându-se după propriile standarde. Aceste scheme cognitive referitoare la relații sunt cele de familie și cele de relație de cuplu.
Schemele cognitive de familie se formează încă din copilărie, prin observarea interacțiunilor dintre părinți și alți membrii ai familiei (bunici, mătuși, unchi) și sunt supuse influențelor mass-media, a prietenilor și a tradițiilor culturii din care fac parte indivizii. Ele se dezvoltă în cadrul experienței din relațiile de cuplu derulate de-a lungul adolescenței și perioadei tinereții. Astfel, indivizii intră în relațiile de cuplu având bine integrate, în concepțiile lor de viață, aceste scheme cognitive de familie (conștientizate, mai mult sau mai puțin) și își mai formează, în plus și scheme specifice relațiilor respective. Un exemplu de schemă de familie ar fi următoarea: „femeia/soția face toate treburile gospodărești și bărbatul/soțul câștigă banii, iar acasă nu prea mai face nimic”. Dacă o persoană cu această schemă întâlnește un partener cu schema cognitivă de familie „soția și soțul își împart în mod egal responsabilitățile cuplului”, atunci, mai devreme sau mai tarziu, pot apărea neînțelegeri și dispute izvorâte din această divergență a schemelor.
Schemele cognitive specifice relațiilor de cuplu ale unei persoane pot fi asemănătoare sau diferite, în funcție de specificul relațiilor de cuplu derulate de acea persoană. Un exemplu de schemă de relație de cuplu este: „partenerul alege vacanțele, prietenii cu care ne întâlnim în timpul liber și stabilește programul nostru din zilele libere”. Într-o altă relație a aceleiași persoane, cu un alt partener, schema de relație ar putea fi: “întotdeauna, noi decidem totul, împreună”… Cert este că, de multe ori, indivizii intră în relația de cuplu cu scheme de familie și de relație de cuplu diferite între ele, ceea ce nu ar reprezenta decât provocări, abordabile constructiv, în cadrul relațiilor de cuplu și nu elemente care să afecteze relația.
Toate aceste provocări interne menționate mai sus pot contribui, în timp, la maturizarea sau la erodarea relațiilor de cuplu. Depinde, doar, de cei doi parteneri, dacă sunt dispuși să conștientizeze existența și potențialul constructiv al acestora, să fie flexibili, toleranți, adaptabili conviețuirii și dispuși să înțeleagă și să accepte perspectivele diferite ale partenerilor lor. Și nu în ultimul rând să colaboreze la găsirea de soluții potrivite, care să dezamorseze tensiunile ce apar și să îmbogățească relația…
Bibliografie:
Datilio, F.M., (2010) Terapia cognitiv-comportamentală de cuplu și familie. Ghid comprehensiv pentru clinicieni, Cluj-Napoca, Editura RTS
Sursă imagine: pixabay.com
Cristina Mandreș
Psiholog
Comentariile dumneavoastră sunt importante, așa că, dacă doriți să le faceți, vă rog să le formulaţi într-o manieră politicoasă şi decentă, evitându-le pe cele în afara subiectului.